O iubeste, o doreste, spera la ea, o asteapta, ba chiar o viseaza. Asta simte si asta crede el. Da! Chiar crede cu tarie ca o iubeste nebuneste, fara noima, fara nici un sens.
Si ea il iubeste, dar mai constient, mai detasat poate, mai cuminte (sau cu minte). Fara sperante aiurite, fara vise de nesperat.
Ii este draga, ii doreste tot binele din lume. Se bucura enorm cand afla ca ei ii e bine, se intristeaza cand ea ii da vesti nu tocmai bune despre viata ei. Se gandeste mereu la ea, si e foarte fericit cand se intalnesc.
Insa ii e frica. Poate ca pentru ea lucrurile se vor schimba. Inima ei poate obosi. Efectiv, nu mai poate sa tina ritmul la fel de sus. Poate nu va mai avea resurse, poate se va ofili ca o floare insetata, uitata prea mult in soarele arzator de vara. Poate nu va mai fi alimentata suficient cu ceea ce asteapta ea de la el. Da, asteptarile, sunt intotdeauna paguboase.
El a inteles asta pana acum, dar ii e frica de timpul iubirii, un timp ce poate trece. Cel putin al acestei iubiri. Spera ca dragostea lor sa nu devina prea arzatoare, prea epuizanta, prea ilogica. Daca se va ajunge aici va fi timpul detasarii. Al afectiunii blande, al emotiilor calde, al nevisarii, al lipsei de tresarire. Ii e teama ca va veni o clipa cand ea va pleca, si cine va pierde sau, cine va castiga din aceasta schimbare? Poate doar ea, poate doar el, poate amandoi sau chiar niciunul.
"In iubire se simte mai mult decat e nevoie, se sufera mai mult decat se cugeta, se viseaza mai mult decat se traieste."
Octavian Paler
L.E. De ce iti este teama nu scapi niciodata si la ce te astepti, aia se va intampla. O dovada este acest post!
